Advertisement

Cătălin era însurat, iar soția lui a început să mă sune și să mă urmărească

Cătălin era însurat, iar soția lui a început să mă sune și să mă urmărească

 

Am crescut, până la un moment dat, într-o familie unită, în care domnea înțelegerea, însă apoi am rămas cu mama, iar pe tata l-am văzut din ce în ce mai rar, deși îmi promisese că va face parte și se va implica în viața mea.

După divorț, așa-numita relație civilizată pe care se angajaseră și, mai mult, îmi promiseseră părinții mei că o vor avea s-a deteriorat de tot, așa încât, de la un moment dat, fiecare îl vorbea de rău pe celălalt și-i punea în cârcă toate eșecurile sale. E dureros pentru un copil să-și audă tatăl spunând:

— Maică-ta era o frumusețe! De ce, după ce ne-am căsătorit, a început să se neglijeze și a devenit o femeie lălâie și lipsită de feminitate? Ea nu și-a dat seama că asta mă va face să mă uit la altele? Să nu faci niciodată ca ea, auzi? Bărbații sunt așa cum sunt, femeia trebuie să lupte să-și țină bărbatul lângă ea, mai ales după ce s-a căsătorit, nu să-l considere ca pe ceva ce i se cuvine!

Sau să-și audă mama spunând:
— Taică-tău n-a știut decât să alerge după femei, toată viața. Am crezut că se va schimba, am sperat că, de data asta, va fi altfel decât a fost cu alte femei, dar m-am înșelat, și uite că ne-a distrus viața. Toți sunt la fel, să știi! Să nu ai încredere în niciunul din ei!

Nu aveam atunci decât 6 ani. și am crescut auzindu-i vorbindu-se de rău. M-a durut fiecare vorbă spusă de ei, dar nici măcar n-au băgat de seamă. Totul a culminat însă cu o afirmație pe care tata a făcut-o când aveam 14 ani. Tocmai fusese cu mine să-mi iau Cartea de identitate de la Poliție, am sărbătorit evenimentul cu o înghețată și mi-a dăruit scuterul la care visam. La un moment dat, din senin, a adus iar vorba de mama, deși se recăsătorise și părea fericit.

— Dacă maică-ta ar fi fost mai grijulie, poate eram împreună și acum. De fapt, ce tot spun eu maică-ta, când, de fapt, nici nu e mama ta adevărată. Nu ea te-a născut!

Am împietrit. — Ce vrei să spui, tată? — Iartă-mă, vorbește gura fără mine! Vorbesc prostii.

Dar vorbele scăpate de el la mânie mi s-au întipărit adânc în minte, iar din ziua aceea mi-am propus să aflu adevărul, cu orice preț. Mai întâi, am întrebat-o pe mama direct dacă era adevărat ce-mi spusese tata, însă ea a negat. Am răscolit toată casa, doar-doar oi găsi o dovadă palpabilă, dar n-am găsit nimic. Am început să mă simt străină de ei amândoi; mă priveam în oglindă și mi se părea că nu semăn cu niciunul din ei. Atunci am vrut să mor, pentru că mi s-a părut că așa nu merita să trăiesc. Prin urmare, am făcut un accident intenționat, în care scuterul s-a făcut praf, dar eu am scăpat, pentru că instinctul de conservare m-a împins să-mi pun casca pe cap, așa că m-am ales doar cu un picior rupt. M-am certat cu amândoi și m-am mutat la bunica, mama mamei mele, care este o femeie înțeleaptă și a știut cum să se poarte cu mine.

Bunica e psiholog și lucrează, în general, cu copiii cu probleme. Are un cabinet unde vin o mulțime de părinți disperați că odraslele lor au apucat-o pe căi greșite, iar bunica i-a ajutat pe mulți dintre ei să-și recapete copiii, să-i adune de pe drumuri.

Primul lucru pe care l-a făcut când m-am mutat la ea, a fost să-mi spună adevărul. A scos o casetă din debara și mi-a arătat actele de adopție și o fotografie în care femeia care mă născuse mă ținea în brațe.

Femeie e mult spus, era mai degrabă o copilă care călcase greșit și se trezise însărcinată, iar până să apuce să ceară ajutorul cuiva, a fost prea târziu, a trebuit să ducă sarcina la bun sfârșit.

— Mai știi ceva despre ea? am întrebat-o pe bunica. — Da. Am păstrat legătura cu ea. Acum e plecată din țară, are o familie și… alți copii. A vrut să știe dacă îți merge bine și dacă ești fericită. Am lăsat-o să-și vadă de viață, n-avea niciun rost să sufere și ea. — Vorbește-mi despre ea.

— Nu prea știu ce să-ți spun. E o femeie obișnuită, care duce o viață normală, nimic ieșit din comun. S-a măritat imediat după ce a terminat liceul, iar ea și soțul ei au emigrat în Canada. Soțul ei e un om foarte muncitor, are acolo un service auto, le merge bine. Ea stă acasă și se ocupă de copii.

— Câți copii au? — Trei, doi băieți și o fată. — știi cine e tatăl meu? — Nu, asta n-a vrut să-mi spună niciodată. N-am mai insistat, ca să n-o rănesc.

La 16 ani, nu avusesem încă niciun prieten, niciun iubit. Nici prietene nu prea aveam. Toate colegele mele erau preocupate de băieți, numai eu îi evitam. Mama sădise în mine un fel de neîncredere bolnăvicioasă în bărbați și, în general, în toți oamenii din jur. Bunica se lupta din răsputeri să mă convingă că e bine să ai prieteni, dar degeaba. Eu eram ca o sălbăticiune.

Bunica m-a sfătuit să urmez și eu Psihologia, probabil s-a gândit că asta mă va ajuta să scap de toate temerile mele. și nu s-a înșelat. Încă de la începutul facultății am făcut voluntariat în cadrul unor organizații nonprofit și am asistat la ședințele de psihoterapie ale unuia dintre psihologii care se oferiseră să-i ajute pe studenții dornici să știe mai multe. Cătălin era un om minunat. Avea multă răbdare cu toți oamenii care intrau în cabinetul lui și nu era ahtiat după bani. Din acest motiv era atât de solicitat, încât abia mai făcea față, dar nu s-a dat bătut. Iși dorea să-l ajute cineva, dar niciunul din colegii lui nu era dispus să facă psihoterapie de amorul artei. Când eram în anul III, a considerat că eram deja pregătită să-l ajut și a început să-mi dea mie cazurile mai puțin grave. Mă consultam tot timpul cu el și treaba mergea bine.

Cătălin era însă însurat, iar soția lui, convinsă că între noi era mai mult decât o relație profesională, a început să mă sune și să mă urmărească. Uneori venea și la bunica, în lipsa mea, și încerca s-o convingă să-mi spună să-l las pe Cătălin în pace. Bunica s-a străduit s-o convingă că soțul ei nu o înșela, cel puțin nu cu mine, dar zadarnic. Disperată că vreau să-i fur soțul, a dat cu mașina peste mine și a fugit. Am scăpat cu viață și de data asta, dar Cătălin a fost profund marcat de gestul irațional al soției lui și a divorțat. Abia atunci am aflat că soția lui îi fusese pacientă pe vremea când făcea practică la Spitalul de boli nervoase. Era o femeie bolnavă, care îi făcea de multă vreme viața un calvar. După divorț, i-a sfătuit pe părinții ei s-o interneze. Cum foștii lui socri nu duceau lipsă de bani, au internat-o undeva în străinătate, iar Cătălin și-a recâștigat libertatea. Abia atunci ne-am aruncat unul în brațele celuilalt și, o vreme, am fost fericiți.

În ziua când mi-am dat seama că eram însărcinată, am intrat în panică. I-am spus bunicii, iar ea s-a bucurat. și-a dat seama însă că nu eram pregătită să devin mamă, pentru că nu-mi lămurisem toate problemele și pentru că, în sinea mea, eram convinsă că n-aș putea fi o mamă bună, iar ea știa asta. Cătălin însă a insistat să păstrez sarcina, deși bunica i-a explicat cum stau lucrurile. Fiecare avea însă altă părere, ca specialist. Cătălin era convins că, dacă voi avea un copil, voi reuși să-mi depășesc toate temerile și voi deveni o femeie normală.

Numai că nu el a avut dreptate… După ce am născut, m-am simțit îngrozitor. Eu și Cătălin ne-am despărțit, iar copilul a rămas la el. M-am temut să-l cresc eu, deși bunica îmi promisese că se va pensiona și mă va ajuta. Eu eram sigură că tatăl lui avea să-l crească mai bine decât mine. Relația mea cu Cătălin s-a înrăutățit – nici nu puteam să-l condamn pentru asta -, iar la un moment dat am refuzat să mă duc să-mi mai văd copilul. Cătălin a cerut să fiu decăzută din drepturile parentale și a câștigat.

Din clipa aceea, am ajuns să fiu iarăși obsedată de gândul că trebuie să-mi cunosc mama. Bunica a încercat să-mi explice că s-ar putea să fiu dezamăgită și să am și mai mult de suferit, dar n-am mai putut s-o ascult. I-am scris și am pus-o să aleagă: ori să vină ea în România, să ne cunoaștem, ori să mă duc eu. A ales să vină ea, n-a vrut să-și tulbure familia cu problemele ei din trecut.

Nu mi-a plăcut din prima clipă. Părea o femeie rece și calculată. N-a schițat nici măcar cel mai mic gest de amabilitate față de mine. Mi-a spus foarte sec că-i pare rău că s-a întâmplat așa, că atunci era doar un copil și nu putea crește un copil și că s-a bucurat când i-a cunoscut pe ai mei, pentru că i s-au părut niște oameni cumsecade.

— Nu știu la ce te așteptai… Au trecut atâția ani de atunci… Am renunțat imediat la tine, nici n-a apucat să se trezească în mine instinctul matern. Eram foarte speriată, nu știam cum să scap mai repede de tine. Eram prea tânără și nu mi-am dat seama imediat ce se întâmpla, altfel aș fi făcut un avort. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta… Nu ai fost un copil dorit sau născut din dragoste. M-am culcat, prostește, cu un coleg de liceu, la o petrecere, și am rămas însărcinată. Asta a fost tot. Nu pot să te las să-mi distrugi viața, nu ai niciun drept. Cum nu ai avut ce căuta în viața mea atunci, nu ai nici acum. Poate că ți se pare că sunt cinică, dar ăsta e adevărul.

A plecat cu primul avion. Bunica avusese dreptate, poate că știa mai multe decât mi-a spus. A încercat să mă prevină, dar n-am vrut s-o ascult. M-a durut foarte tare tot ce mi-a spus femeia aceea, pentru că mamă nu pot să-i spun. Pe cine nu ar durea să știe că n-a fost un copil dorit?

M-am îmbolnăvit. Sufeream de o afecțiune destul de gravă, pe care medicii, neputând-o depista, nu aveau cum s-o trateze, deci, prin urmare, era incurabilă. Bunica s-a dus la Cătălin și i-a spus tot.

Am zăcut luni de zile în pat, mai întâi în spital și apoi la bunica acasă. Ea s-a pensionat, ca să poată avea grijă de mine. Iar Cătălin venea zilnic să mă vadă împreună cu fiul nostru, Matei.

Cel care m-a vindecat până la urmă a fost Matei. De fiecare dată, se așeza în pat lângă mine, mă mângâia și-mi spunea povești. N-a spus niciodată că s-a plictisit sau că a obosit. Mă mângâia cu mânuțele lui mici și-mi spunea povești.

Într-o bună zi, mi-a spus că mă roagă să mâncăm împreună.

— Buni-buni a făcut ceva foarte bun, îmi lasă gura apă, trebuie să papi și tu. Altfel nu-ți mai spun povești. Fii cuminte!

și așa am început să mâncăm împreună, să dormim împreună, să ieșim la plimbare împreună, mai întâi în curtea casei și, încetul cu încetul, și în parc.

— Eu ți-am tot spus povești, poate îmi spui și tu una, mi-a șoptit într-o zi Matei. Ajunsesem să aștept cu tot mai multă nerăbdare să vină Matei. Copilul meu mă trezise la viață, și de dragul lui aș fi fost în stare să fac orice.

— Uite, ți-a crescut părul! Eu am fost la Ciufulici ieri, nu vrei să mergi și tu?

și m-am dus cu bunica la coafor. — Mie tati îmi face duș în fiecare seară. Vrei să faci și tu duș cu mine? Să mă speli tu pe spate, și eu pe tine?

În seara aceea, m-am dus pentru prima oară acasă la ei și, de dragul lui Matei, n-am mai plecat. Cătălin se înțelesese cu bunica și cumpăraseră o casă mare, cu o curte imensă și grădină. Bunica și-a vândut casa și s-a mutat cu noi. Atunci a început cu adevărat viața mea. Matei m-a întrebat de ce nu mă mărit cu tatăl lui.

— Mamele și tații poartă verighete, voi de ce nu aveți?

Ne-am căsătorit, iar la cununia civilă au venit și părinții mei adoptivi. Bunica îi chemase. Fiecare își refăcuse viața, dar mă iubeau amândoi în felul lor, așa cum mă iubiseră de la bun început. Mi-au explicat amândoi că au divorțat pentru că nu se mai înțelegeau, dar pe mine au continuat să mă iubească. I-am reprimit în viața mea.

Știu că povestea mea e, poate, mai tristă decât a altor copii. Tocmai de aceea, mi-aș dori ca părinții să se gândească în primul rând la copiii lor, atunci când iau decizii care le afectează acestora viața.